Teoria spune că oamenii convin asupra unui set de drepturi și libertăți pe care și le doresc protejate și asigurate față de oricine altcineva.
Dacă pun aceste drepturi și libertăți în scris, alături de principii cum sunt supremația legii și separația puterilor, acel document devine Constituția unui stat.
Statul are obligația de a proteja acele drepturi și libertăți, dar nu o poate face decât prin instituții, care sunt organizații populate tot cu oameni/cetățeni.
Cele mai la îndemână exemple sunt parlamentul, guvernul și curtea supremă, care se numesc autorități publice pentru că prin aceste instituții se exercită cele trei puteri la cel mai înalt nivel într-un stat. Alte instituții publice îndeplinesc roluri specificate prin lege, chiar dacă acea lege este chiar textul constituțional, de exemplu administrația prezidențială, curtea constituțională, avocatul poporului, consiliul superior al magistraturii, consiliul județean sau primăria.
Numai autoritatea legislativă (parlamentul) poate face legi, iar supremația legii le garantează cetățenilor că nimeni nu-și poate impune voința personală împotriva celorlalți. Mai mult decât atât, separația puterilor îi asigură pe cetățeni că nimeni nu-și poate face “dreptate” în beneficiu personal. Astfel, toate instituțiile publice sunt înființate prin lege și îndeplinesc atribuții consacrate prin lege.