Drepturi, libertăți și îndatoriri

Ce trebuie să știi despre drepturile tale

Dacă ești om, atunci ai drepturi și libertăți, iar ele sunt scrise negru pe alb în Constituție, în Titlul al II-lea, alături de îndatoririle fiecărui român. Ne plac drepturile pentru că vorbesc despre acele lucruri care ni se cuvin și ne parvin din oficiu. Avem multe drepturi (și e păcat să nu le știm) și doar două mari îndatoriri: să ne apărăm țara și să contribuim la cheltuielile publice (prin taxe și impozite). Înaintea celor două îndatoriri, fiecare, oricare dintre noi are datoria de a respecta legile țării, lucru care vine din conceptul de stat de drept, explicat mai sus.

Sigur ai auzit de sintagma „drepturile omului”. Ele sunt fixate în Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948, după finalul celui de-al doilea război mondial, la a treia sesiune a Adunării Generale a ONU). Ideal, „drepturile omului” ar trebui să fie transpuse în totalitate în Constituțiile țărilor membre ONU. Din acest motiv, distingem drepturile constituționale de „drepturile omului”. De exemplu, Avocatul Poporului protejează doar drepturile constituționale, nu și drepturile universale care, dintr-un motiv sau altul, nu se regăsesc în Constituție.

Cum de avem drepturi? Principii generale.

În absența statului, poporul e doar o adunătură de oameni. Acestor oameni nimeni nu le poate garanta viața, proprietatea sau libertatea. Statul însă garantează aceste lucruri, pe baza drepturilor și libertăților înscrise în Constituție. Cu alte cuvinte, pentru fiecare drept, statul îți asigură mijloacele pentru a te proteja pe tine sau pentru ca tu să îți fructifici acel drept. Libertățile sunt niște drepturi mai speciale, față de care statul nu trebuie să îți pună la dispoziție nimic deosebit, ci doar să ți le garanteze.

 

Suntem cu toții cetățeni și ne bucurăm în egală măsură de lege. Bogații au aceleași drepturi și obligații precum săracii, la fel și profesorii și elevii, femeile și bărbații, tinerii și bătrânii, homosexualii și heterosexualii, romii și secuii, blondele și pistruiații, cei care locuiesc pe stradă și cei care locuiesc la vilă, cei care lucrează la stat sau la privat și cei care lucrează în organizații neguvernamentale sau în sindicate ori cei care sunt șomeri, cei care stau la sat și cei care stau la oraș și așa mai departe

Nimeni nu e mai presus de lege, indiferent de meseria pe care o practică, de lungimea părului, de culoarea pielii, de cum alege să-și trăiască viața și de orice alți factori la care te poți gândi. Când se face o lege, se face doar pentru viitor (mai puțin legea penală, care se poate aplica și faptelor săvârșite în trecut).



Poate că ai auzit de fraza „sunt cetățean european și am drepturi”. Asta înseamnă inclusiv că poți să votezi în alegeri europarlamentare sau să fii ales în instituții europene. Există și o Convenție Europeană a Drepturilor Omului, o particularizare la Declarația Universală a Drepturilor Omului (ONU) la nivelul statelor membre ale Consiliului Europei. Distinct de aceasta, există și Carta Drepturilor Fundamentale a Cetățenilor Europeni la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene. România este membră a Consiliului Europei din 1993 și a Uniunii Europene din 2007.

Când te simți nedreptățit, ești liber să te adresezi justiției (puterea judecătorească), care îți va soluționa cauza într-un termen rezonabil, printr-un proces corect.


Te bucuri de protecția statului român și atunci când ești în afara granițelor României, fie că ești la studii, la muncă sau în vacanță.


Statul nu garantează toate drepturile pentru toți oamenii, căci unele drepturi sunt garantate doar pentru cetățenii români

Cele trei arome de libertate

Libertățile sunt niște drepturi mai speciale. Diferența față de drepturi e că statul nu trebuie să-ți creeze o infrastructură specială pentru ca tu să te poți bucura de aceste libertăți garantate.

Libertatea de conștiință înseamnă că poți gândi ce vrei, poți avea orice opinie și poți să crezi în orice religie.

Libertatea de exprimare înseamnă că poți vorbi în public, liber și necenzurat, despre aceste gânduri și opinii, atâta timp cât nu afectezi demnitatea, onoarea, viața particulară și dreptul la propria imagine ale altor persoane.

Dreptul la informație înseamnă că autoritățile publice trebuie să îți pună la dispoziție – din oficiu sau la cerere – orice informații de interes public pe care le dețin.

 

Cum sunt legate între ele cele trei?

Aceste trei libertăți vin „la pachet”; sunt strâns legate și cu atât mai valoroase când sunt puse împreună. E ca și cum ai mânca un cornet de înghețată compus din trei cupe diferite. Fiecare cupă e gustoasă, dar când aromele se amestecă ai un super gust, inegalabil. Când guști din înghețată, mănânci câte puțin din fiecare aromă. Primele două cupe puse în cornet sunt libertatea conștiinței și liberul acces la informație. Libertatea de exprimare vine deasupra lor, sprijinindu-se pe ele.

Faptul că libertatea de exprimare se sprijină pe libertatea conștiinței și pe liberul acces la informație necesită ca statul să îți pună la dispoziție infrastructura prin care ai acces la informații corecte. Trecând aceste informații prin filtrul gândurilor sau credințelor tale, îți formulezi opinii sau dai naștere unor creații bazate pe informații corecte, adevărate (pe care le poți exprima liber).

speak

Adevărul este oxigen pentru stat și popor.

  • Statul trebuie să se sprijine mereu pe adevăr, ca să-ți poată garanta libertățile.
  • Poporul are nevoie de adevăr, ca să-și exercite suveranitatea și să susțină statul.

Opiniile sau creațiile tale fie conțin un grăunte de adevăr la care ai ajuns prin propriile tale puteri, fie reflectă o parte de adevăr, așa cum îl percepi tu. Libertatea de exprimare prin care tu îi poți arăta lumii adevărul tău ajută statul să descopere o nouă fațetă a adevărului absolut. Adevărul absolut nu poate fi nici cunoscut, nici practicat pe deplin, nici de stat, nici de autoritățile sau instituțiile sale și nici măcar de vreun cetățean sau grup de cetățeni. În consecință, prin combinația acestor trei libertăți, statul facilitează contribuția fiecărui individ la bunăstarea întregului popor.

Adevărul ajută progresul

Deși avea acces la informații corecte și avea libertate de conștiință (adică putea gândi ce-și dorea despre mișcarea planetelor), Giordano Bruno a fost ars pe rug, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă avea și libertatea de exprimare.
Pe baza acelorași informații corecte, Johannes Kepler sau Isaac Newton, cărora le era garantată libertatea de conștiință, s-au bucurat de libertate deplină de exprimare și au putut promova adevărul lor și al lui Bruno în astronomie și fizica corpurilor celeste.

Deși astăzi toți cetățenii sunt egali măcar pe hârtie, lucrurile n-au stat mereu așa. Un drept fundamental – cel prin care poporul își alege reprezentanții – a devenit treptat disponibil tuturor (îi zicem vot universal). În unele țări nu puteau vota cei analfabeți, cei săraci, cei de o altă culoare sau etnie, femeile și așa mai departe. Aceste categorii sociale s-au luptat de-a lungul timpului pentru a obține dreptul de vot.

Unele țări au fost mai progresiste și au dat drept de vot universal încă de la începutul secolului 20 (Finlanda, Noua Zeelandă). În Africa de Sud puteau vota în 1910 doar bărbații albi, peste 20 de ani au câștigat acest drept și femeile albe, iar toate femeile și toți bărbații – indiferent de culoarea pielii – au putut vota abia în 1994, după apartheid. În statul Wyoming din SUA, toți cetățenii puteau vota încă din 1869, dar în toate statele din SUA votul a devenit universal abia în 1965, la circa 20 de ani mai târziu decât în Franța sau Italia. În România, dreptul de vot a fost cenzitar până în 1918, când toți bărbații au obținut acest drept; femeile au mai avut de așteptat, în România, până în 1938.

Libertatea întrunirilor nu se referă la întâlniri romantice, ci înseamnă că strada e a ta și te poți bucura de ea. În funcție de nevoile momentului, libertatea întrunirilor îți garantează faptul că poți organiza diverse acțiuni în spațiul public, atâta timp cât ele se desfășoară pașnic. E libertatea în baza căreia au loc, de pildă, protestele de stradă, mitingurile, demonstrațiile, comemorările, etc.

Poate că vei ieși chiar și tu (cândva) la un protest, nemulțumit fiind de cum merg lucrurile. E dreptul tău să-ți manifești nemulțumirea în public, alături de alți cetățeni. Protestul e un semn al unei democrații sănătoase, căci înseamnă că există cetățeni vigilenți și implicați, care nu se tem să taxeze statul atunci când acesta greșește. Dacă n-ai uitat de cele trei cupe de îngețată, află că protestul este o manifestare concretă a libertății de exprimare.

Dacă tot te-ai întâlnit în stradă cu oameni cu care ai viziuni comune despre cum ar trebui să funcționeze societatea, află că aveți dreptul să vă asociați într-un partid politic. Sau poate preferați să vă faceți un ONG – adică o asociație. Dreptul de asociere îți dă voie să te organizezi alături de alți cetățeni în partide, sindicate, patronate și alte forme de asociere (de exemplu o societate comercială).

Fiecare om produce câte ceva valoros: meșteșugarul prin muncă fizică, fermierul prin munca pământului, artistul sau intelectualul prin puterea minții. Valoarea produsă prin muncă este fundamentul proprietății private. Astfel, e dreptul fiecărui cetățean să dețină proprietate și să o valorifice pe piața liberă. Dincolo de proprietatea privată a fiecăruia dintre noi, comunitățile sau colectivitățile din care facem parte au dreptul la o formă de proprietate comună. Voi, la clasă, puteți cumpăra împreună un computer pe care să îl folosiți cu toții. Asupra acestuia, veți avea proprietate comună privată, adică niciun alt cetățean nu îl poate folosi sau vinde mai departe fără acordul vostru, al tuturor. În același timp, ca elevi, aveți acces la terenul din curtea școlii, care face parte din spațiul public și asupra căruia aveți proprietate comună alături de ceilalți cetățeni, adică terenul poate fi folosit și de alți oameni.

Proprietatea publică se împarte în două domenii: domeniul privat și cel public. Dacă terenul din curtea școlii aparține de primărie, desigur că nici voi, nici alți cetățeni nu l-ați putea vinde fără acordul proprietarului de drept, care este fie primăria (deci terenul ține de domeniul privat al primăriei), fie întreaga comunitate (caz în care terenul aparține domeniului public al întregii localități).

Domeniul public e format din bunurile publice. Ele sunt publice pentru că toată lumea le finanțează (cetățenii, prin taxe și impozite) și toată lumea se bucură de ele. În România avem drumuri, spitale, școli, stadioane care fac parte din domeniul public (noi, cetățenii, decidem soarta lor). Dar la fel de bine putem avea și spitale private, școli private și stadioane care aparțin unei persoane anume (fie că e vorba de un individ – deci persoană fizică, sau că e vorba de o companie ori chiar o instituție publică – deci persoană juridică).

Ai reținut deja că, în privința drepturilor, statul are obligația să creeze infrastructura prin care tu să te bucuri de acel drept; în privința libertăților, însă, statul are doar obligația să-ți garanteze exercitarea lor. Dacă statul, prin autoritățile publice, fie nu-ți garantează exercitarea libertăților, fie nu ți-a creat infrastructura pentru a te bucura de drepturi, asta reprezintă pentru tine o problemă de interes personal. Atunci când ai de rezolvat o problemă de interes personal (a ta sau a unui grup din care faci parte), te poți adresa autorităților publice prin petiții.

Petiția poate fi o cerere, o reclamație, o sesizare sau chiar o propunere, formulată în scris (inclusiv email) și adresată oricărei instituții. Nu e întâmplător că dreptul de petiționare și dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică sunt ultimele două drepturi din cele enumerate în Constituție. Oricare din drepturile de la art. 22 până la art. 50 pot face obiectul unei petiții în baza art. 51; orice petiție poate deveni obiectul unei vătămări în baza art. 52. Astfel, Constituția ne asigură, prin ultimele două drepturi, instrumente de remediere a încălcărilor care privesc toate celelalte drepturi.

E de reținut și faptul că art. 53 nu permite restrângerea exercitării drepturilor și libertăților decât în anumite condiții. Mai exact, nici măcar dreptul de petiționare nu poate fi restrâns dincolo de limitele art. 53.

Care e diferența dintre o petiție și o solicitare?
Art. 31 din Constituție spune că „autoritățile și instituțiile publice au obligația de a informa corect cetățenii cu privire la treburile publice și la problemele de interes personal”. Accesul la informații asigură informarea cetățenilor doar cu privire la treburile publice. Pentru problemele de interes personal, art. 51 din Constituție introduce un concept diferit. E important să reținem că, atunci când ne adresăm unei instituții sau autorități publice, trebuie să facem distincția dintre:
informații care privesc treburile publice sau
chestiuni care privesc soluționarea unei probleme de interes personal.
Dacă vrem să aflăm cât costă construcția unui pod peste râu, care să scurteze drumul către școală, vom folosi o solicitare de acces la informații (în baza Legii 544/2001), dar dacă vrem să obținem autorizație pentru construirea unui pod, vom folosi o petiție. În primul caz, instituția nu trebuie să ne ofere un răspuns special croit pentru nevoile noastre, ci doar copia unei file de buget unde scrie cât costă construcția podului. În al doilea caz, funcționarii instituției trebuie chiar să verifice actele pe care le depunem la dosar, acte din care rezultă că avem cunoștințele, capacitatea, planurile și materialele necesare, după care ne vor trimite un răspuns special croit pe măsura petiției noastre, aprobând sau respingând autorizația de construire.

One thought on “Drepturi, libertăți și îndatoriri

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *