Administrația centrală

Există administrație centrală și administrație publică locală. Împreună formează administrația publică.

 

Ce e administrația publică centrală

Administrația centrală se află parțial în subordinea guvernului și se ocupă de treburile țării pe întreg teritoriul ei.

În subordinea Guvernului se află ministerele specializate, fiecare pe ce știe mai bine, anumite agenții naționale, cum e cea pentru Protecția Copilului și Adopție, unele companii naționale sau prefecturile (prefectul este reprezentantul guvernului în teritoriu - fiecare județ are un prefect). Alte agenții naționale, precum cea pentru Protecția Datelor Personale sau Autoritatea Electorală Permanentă fac parte din administrația centrală, dar sunt independente, nefiind subordonate Guvernului.

 

Art. 116

(1) Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului.

(2) Alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome.

 

Art. 123

(1) Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti.

(2) Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.

Administrația locală

Există administrație centrală și administrație publică locală. Împreună formează administrația publică.

Ce face administrația publică locală

Administrația locală e independentă de Guvern și se bazează pe principiile descentralizării și autonomiei. Adică se supune doar legii și ia decizii pentru comunitatea locală, pe baza unor proceduri bine stabilite. Gândește-te la ea ca la gospodăria unei case, unde familia e cea care face curat, gătește și aranjează mobila.

În fiecare localitate, de la cea mai măruntă comună până la cel mai aglomerat oraș, există câte un consiliu local, care ia decizii, și câte un primar, care le pune în practică. Teoretic, cam ca la parlament și la guvern - o putere legislativă și una executivă, doar că la nivel local. Așa e și la județ, cu deosebirea că acolo găsim doar consiliul județean, nu și „primari de județ”. Deși Constituția nu prevede așa ceva, România este împărțită în 8 regiuni de dezvoltare; fiecare are câte un Consiliu de Dezvoltare Regională, dar nu și câte un „guvernator”. În București există un consiliu general, apoi câte un consiliu pentru fiecare sector din capitală.

 

Art. 120

(1) Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrarii serviciilor publice.

(2) În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigura folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică.

 

Art. 121

(1) Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primării aleşi, în condiţiile legii.

(2) Consiliile locale şi primării funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolva treburile publice din comune şi din oraşe.

 

Art. 122

(1) Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.

(2) Consiliul judeţean este ales şi funcţionează în condiţiile legii.

Parlamentul

Ce face Parlamentul României?

Parlamentul reprezintă poporul, în timp ce Președintele reprezintă statul. Este unica autoritate legiuitoare a țării, adică singura care poate da legi în numele poporului. Membrii Parlamentului sunt aleși de cetățeni prin vot direct, liber exprimat, de către oameni. Numărul lor este proporțional cu populația României. E un job pe patru ani - atâta durează mandatul unui parlamentar. Votul pentru Parlament (și din Parlament) are legătură cu dreptul de asociere în partide politice (art. 40) și este o expresie a pluralismului politic din art. 1 (3).

Parlamentul e bicameral - Camera Deputaților și Senatul, care lucrează, în mod obișnuit, în ședințe separate. Din când în când, se întâlnesc în ședință comună, atunci când au de luat decizii foarte importante (de exemplu să aprobe bugetul țării) sau când vrea Președintele să le vorbească. Parlamentul lucrează în două sesiuni ordinare în fiecare an. Astea sunt la fel ca semestrele de la școală. Diferența e că semestrul de primăvară durează din februarie până în iunie, iar cel de toamnă din septembrie până în decembrie. Dincolo de acestea, pot exista și sesiuni extraordinare - norocul vostru că nu există semestru extraordinar în vacanța de vară.

Ce fac parlamentarii acolo?

Legi! Discută, dezbat, votează și adoptă legile după care funcționează statul român. Un senator sau un deputat nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate la locul de muncă - adică pe durata mandatului. În plus, au un statut special și pentru fapte care n-au legătură cu job-ul - urmărirea și trimiterea în judecată se pot face doar cu acordul colegilor din Camera din care fac parte.

Deputații și senatorii sunt organizați în grupuri parlamentare în funcție de partid. Fiecare partid cu grupul lui, unde discută și propun legi. Parlamentarii care renunță la apartenența într-un grup se numesc parlamentari independenți, chiar dacă ei migrează la un alt partid. Pentru că nu fac parte dintr-un grup parlamentar, independenții nu prea au șanse la funcții de conducere în Parlament.

Sunt organizați însă și în comisii, fiecare Cameră cu comisiile ei. Comisiile sunt atelierele de lucru ale Parlamentului, în ședințele acestora luându-se cele mai multe și mai importante decizii, în pregătirea ședințelor de plen ale celor două Camere. Comisiile sunt tematice și din ele fac parte cei care (în teorie) se pricep mai bine la domeniul respectiv - de exemplu transporturi, educație, drepturile omului. Acolo ei discută toate problemele legate de domeniul respectiv. Acestea sunt comisiile permanente. În funcție de nevoi și situație, se mai pot înființa comisii speciale sau de anchetă. Gândește-te că e ca la școală, unde, în afara orelor, poți merge la cercul de mate, de română, la cursuri de teatru sau la dezbateri pe cultură civică, în funcție de ce-ți place și știi mai bine. Când e nevoie, diriginta sau dirigintele poate face o „comisie” în clasă care să se ocupe, să zicem, de banchetul de la finalul școlii sau care are rolul să afle cine a spart geamul de la cancelarie.

Care e ierarhia legilor?

  • Legile constituționale sunt cele prin care se poate modifica legea legilor - Constituția
  • Legile organice sunt legi în domenii de importanță vitală pentru funcționarea statului, de aceea apar și menționate expres în Constituție.
  • Legile organice - Restul legilor sunt legi ordinare, adoptate în domenii care sunt de o importanță mai redusă (dar de care e totuși nevoie pentru ca societate să funcționeze).

Ce domenii se reglementează prin lege organică?

- felul în care votăm

- cum funcționează partidele politice

- ce fac deputaţii şi senatorii (și salariul lor)

- ce fac funcţionarii publici

- cum se organizează și desfășoară un referendum

- cum se organizează Guvernului şi Consiliul Suprem de Apărare a Țării

- cum se organizează Consiliului Superior al Magistraturii, instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Curtea de Conturi

- cum se organizează învăţământul, în general

- contextul în care se declară stare de război și se mobilizează armata țării

- când se declară stare de asediu sau de urgență

- lucruri ce țin de infracțiuni (de pildă pedepse), pentru că le luăm în serios, sunt fapte grave

- cum se acordă amnistia sau graţierea colectivă

- contenciosul administrativ (interacțiunea cetățenilor cu statul, în instanță)

- reguli generale despre proprietate și moștenire

- cum se organizează administraţia publică locală, teritoriul, precum şi regimul general privind autonomia locală

- reguli generale despre raporturile de muncă (sindicate, patronate şi protecţia socială)

- reguli ce țin de minorităţile naţionale

- reguli ce țin de culte

- și altele care mai apar expres prin Constituție

Cum apar legile?

Cum se adoptă legile? 

Pentru că sunt diferite ca importanță, cele trei tipuri de legi se și adoptă în mod diferit. Astfel:

- legile constituționale - adică de revizuire a Constituției - se adoptă de ambele Camere, cu majoritate de două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere

Adoptarea nu e suficientă pentru a schimba Constituția - parlamentarii nu o pot schimba singuri. Pentru ca revizuirea să fie definitivă, e nevoie ca poporul să-și dea acordul, prin referendum. Acesta se organizează în termen de 30 de zile după votul Parlamentului.

- legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.

- legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.

Cât durează adoptarea unei legi?

Legile nu se adoptă peste noapte în Parlament.

Există un proces complex, prin care proiectul de lege trece, pe rând, pe la comisiile Parlamentului, până să ajungă să fie votat de o Cameră, apoi de cealaltă.

De regulă, prima Cameră sesizată se pronunţa în termen de 45 de zile (sau 60 dacă domeniul e complex).

Însă Parlamentul poate adopta proiecte de legi (sau propuneri legislative) și mai rapid, adică într-o procedură de urgență, atunci când e cazul.

 

Cine poate propune legi? 

Deputații, senatorii, Guvernul sau - în unele cazuri - chiar și cetățenii pot avea inițiativă legislativă (adică fac proiecte sau propuneri de legi).

Când Guvernul are iniţiativă legislativă, acesta trimite proiectul de lege către Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată (mereu una din cele două Camere va fi cea sesizată, iar cealaltă Cameră va fi decizională). Constituția specifică foarte clar și ce proiecte de legi și inițiative legislative se duc la Senat, respectiv la Camera Deputaților, ca primă Cameră sesizată. Le găsești la articolul 75 din Constituție.

Pe lângă Guvern și Parlament, și cetățenii cu drept de vot pot iniția o lege, dacă se strâng de cel puţin 100.000. Ei trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative legislative.Cetățenii nu pot iniția legi care țin de domeniul fiscal, de amnistie și grațiere sau legi care au caracter internaţional.

Președintele

presedintele

Președintele

Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.

ANI ESTE MANDATUL PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

Câtă putere are Președintele? 

 

 

Președintele nu e chiar atât de „șef” precum te-ai aștepta, mai ales pentru că România este o republică semiprezidențială. Adică nu taie și spânzură (că doar de aceea avem principiul separației puterilor în stat, plus mecanismele de verificare și contrapondere). Nu are toate atribuțiile posibile pe lume și nu ia toate deciziile în ceea ce privește buna funcționare a statului.

Președintele reprezintă statul, în timp de Parlamentul reprezintă poporul. Președintele nu dă legi, de exemplu, dar promulgă legile adoptate de Parlament (adică le face oficiale și aplicabile); Președintele nu guvernează (avem prim-ministru și cabinet de miniștri), dar este comandantul suprem al forțelor armate.

Cum ajungi Președinte? 

 

Președintele este ales de cetățeni, în mod direct, prin vot democratic și poate îndeplini cel mult două mandate de câte cinci ani fiecare.  

Cum ajungi să nu mai fii Președinte? 

Președintele poate fi suspendat dacă majoritatea parlamentară consideră că se face vinovat de încălcarea gravă a Constituției; aprecierea cu privirea la „încălcarea gravă” o face Curtea Constituțională, într-un proces de consultare declanșat de Parlament. De la suspendare până la demitere se trece însă prin referendum, cetățenii fiind cei care decid dacă Președintele rămâne la Cotroceni sau nu.

 

Puterile Președintelui

De fapt, Președintele este cel care veghează la buna funcționare a autorităților, inclusiv a Parlamentului, și exercită funcția de mediere: pe de-o parte între puterile statului și pe de altă parte între stat și societate. Ca un moderator la o emisiune TV, încercând să-i țină în frâu pe invitații din studio.

Președintele desemnează prim-ministrul și numește Guvernul, pe baza votului de încredere acordat de către Parlament. Mai precis, Președintele îl propune, după consultarea partidelor politice, iar Parlamentul îl validează prin vot. E ca atunci când diriginta sau dirigintele vine cu propunerea despre cine ar fi mai potrivit să fie șeful clasei, dar elevii sunt cei care decid, prin vot, dacă sunt de acord.

Relația cu Guvernul

Că tot vorbim de Guvern, în anumite situații, președintele se poate duce la ședințele acestuia, caz în care le prezidează, adică stă pe scaunul din capul mesei, pentru că și Președintele și Guvernul, într-o astfel de situație, exercită puterea executivă. Prin contrast, Președintele poate sta în capul mesei și la ședințele Consiliului Superior al Magistraturii, dar acolo face asta pentru că reprezintă statul, iar magistrații înfăptuiesc justiția în numele legii, care nu poate exista fără stat. În fine, Președintele nu poate prezida ședințele Parlamentului (pentru că Parlamentul reprezintă poporul, îți amintești?).


Oricând consideră că este cazul, Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţa deosebită.

 

Dizolvarea Parlamentului este un instrument pe care Președintele îl poate folosi într-o singură situație - cea în care trebuie să se numească un Guvern. Dacă Parlamentul nu se pune de acord nici după două propuneri (de la Președinte) asupra formării Guvernului, Președintele poate dizolva Parlamentul. Sunt și niște reguli: în cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată. Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență.

Relația cu Parlamentul

Oricând consideră că este cazul, Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii.

Un soi de „întreabă un prieten”. Când sunt lucruri pe care politicienii nu se pun de acord sau când e vorba de o decizie foarte, foarte importantă, Președintele poate organiza un referendum. Are acest atribut ca reprezentant al statului care cere opinia poporului. De ce nu pot și celelalte puteri din stat să organizeze referendum? Pentru că Parlamentul reprezintă poporul, el nu se poate întreba pe sine însuși, pentru că se presupune că știe deja ce dorește poporul. Guvernul execută ce hotărăște Parlamentul, deci nici el nu poate organiza un referendum. Justiția se face în numele legii, deci nu poate întreba poporul ce e drept sau nedrept.

Deși Președintele nu are pe deplin un rol executiv, așa cum are Guvernul, el este complet responsabil de relațiile internaționale ale României, fiind șef al diplomației. El este principala figură a României în lume, încheie tratatele internaționale (negociate în prealabil de Guvern), pe care le trimite spre aprobare Parlamentului. Tot Președintele se ocupă de tot ce ține de misiunile diplomatice - de exemplu, acreditează ambasadorii.

Președintele e de două ori președinte. O dată e Președintele ales al statului, apoi e președintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Adică e șeful forțelor armate, se preocupă de apărarea țării și siguranța națională.

 

În caz că atacă inamicul, Președintele nu stă degeaba. E ca la un joc de strategie pe calculator, când tu ești cel care controlează trupele: le spune unde să se ducă, ce să facă și cum să gestioneze resursele. Așa face și Președintele în caz de război pe bune. Aceste măsuri pe care Președintele le ia pentru respingerea agresiunii trebuie prezentate cât de repede Parlamentului.

În caz de mobilizare sau de război, Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata acestor stări, iar dacă nu se afla în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor.

Pe lângă aceste mari atribuții despre care am vorbit până acum, Preşedintele României mai are câțiva ași în mânecă:

  • conferă decoraţii şi titluri de onoare (cetățenilor remarcabili ai țării - de pildă sportivi sau cercetători cu rezultate excepționale)
  • acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral
  • numeşte în funcţii publice (de exemplu numește procurorul general)
  • acordă graţierea individuală (adică poate absolvi un cetățean anume de la ispășirea unei pedepse)

Guvernul

guvernul

Ce face Guvernul României?

Guvernul reprezintă puterea executivă. Ce înseamnă asta? Că face și drege. El se ocupă de realizarea politicii interne și externe a țării și conduce administrația publică centrală. Cum face asta? Prin ministere, fiecare responsabil de câte o tematică - de exemplu educație, externe, interne, sănătate. Guvernul se sprijină pe o majoritate parlamentară, adică Parlamentul trebuie să îl voteze, la propunerea Președintelui, dar nu este obligatoriu ca membrii săi să fie membri de partid sau parlamentari. De asemenea, coaliția majoritară din Parlament, cea care sprijină Guvernul, nu trebuie să conțină neapărat „partidul care a câștigat alegerile".

Cabinetul de miniștri

Primul-ministru conduce Guvernul (uneori i se spune „premier”) și tot el este cel care-și face echipa, adică numește miniștrii care se ocupă de diverse domenii. Premierul nu poate fi revocat de Președinte, ci răspunde politic doar în fața Parlamentului (adică a reprezentanților Poporului) pentru întreaga activitate a echipei guvernamentale. Din când în când, primul-ministru se duce să le povestească parlamentarilor despre activitatea Guvernului, dă rapoarte și declarații, care se dezbat cu prioritate. E ca la școală, unul e responsabil cu sunatul, altul cu ștersul tablei, altul cu revista școlii și cineva cu relația cu profesorii.

Angajarea răspunderii

Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Parlamentului pe un proiect de lege, pe un program de guvernare sau pe o declarație politică. E ca atunci când îți asumi că faci o chestie și că ești complet responsabil de ea. Dacă Guvernul nu face ce s-a angajat sau Parlamentul nu are încredere că Guvernul se poate angaja la o asemenea răspundere, poate să fie revocat din funcție, prin adoptarea unei moțiuni de cenzură (așa-zisul vot de neîncredere, vezi mai jos).

Ordonanțele Guvernului

Guvernul nu dă legi, ci le pune în practică pe cele aprobate de Parlament. Totuși, adoptă hotărâri, ordonanțe „simple” și ordonanțe de urgență. Hotărârile se emit pentru punerea în aplicare a legilor – un fel de manuale de întrebuințare, dacă vrei. Ordonanțele și ordonanțele de urgență sunt două instrumente de reglementare foarte diferite. În ce privește ordonanțele „simple”, Parlamentul îi deleagă în mod explicit Guvernului calitatea de a reglementa (de obicei în timpul vacanței parlamentare). În ce privește ordonanțele de urgență, această delegare decurge implicit din textul Constituției. Cum spune și cuvântul „urgență”, ele se emit doar în situații extraordinare, care nu suportă amânare (asta ar fi teoria). De aceea, doar în cazul OUG, Guvernul este tratat din punct de vedere constituțional ca și cum ar fi Parlamentul însuși – adică el ia deciziile.

Moțiunea de cenzură

Ei bine, Guvernul poate fi și demis. De Parlament, firește, printr-un instrument care se numește „moțiune de cenzură”. Dacă o moțiune de cenzură este adoptată, Guvernul nu mai are încrederea majorității parlamentare și este demis. Asta înseamnă că s-a constituit o altă majoritate parlamentară, care poate da naștere unei alte coaliții pentru sprijinirea unui alt Guvern (adică s-au „re-împrietenit” partidele între ele într-o altă formă).

Dacă nu există o nouă majoritate parlamentară, iar membrii majorității existente nu votează moțiunea de cenzură, atunci opoziția nu poate aduna numărul necesar de voturi pentru a demite Guvernul. De aceea se întâmplă să vedem la televizor că parlamentarii majorității „stau în bănci”, iar parlamentarii opoziției adună multe voturi împotriva Guvernului; deși multe, nu sunt suficiente pentru a demite Guvernul, pentru că, evident, nu s-a modificat majoritatea parlamentară.

Relația cu Parlamentul

Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice se află sub control parlamentar, de aceea sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de parlamentari.

Dacă au timp și vor, membrii Guvernului pot veni în Parlament, să asiste la lucrările Camerelor. De fapt, membrii guvernului pot fi și senatori sau deputați – în acest caz nu e vorba de o situație de incompatibilitate. Dacă senatorii sau deputații le solicită în mod expres prezența, membrii guvernului sunt obligați să vină în Parlament, nu am cum să refuze.

Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia sa răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori. Camerele pot adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări.

Instanțele

Justiția se înfăptuiește doar în instanțe, în numele legii.

Nu pe stradă, nici în biroul cuiva, nici acasă. Când spunem „instanțe”, ne referim la judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție. Fiecare județ are mai multe judecătorii (în funcție de populația județului) și doar un singur tribunal. Curțile de Apel sunt 15 în toată țara – fiecare Curte de Apel deservește mai multe județe.

Procedura de judecată se desfășoară în limba română. Însă, dacă aparții unei minorități naționale, ai dreptul să te exprimi în limba maternă, dacă ți-e mai ușor. Se vor folosi intepreți, e OK. La fel este și în cazul cetățenilor străini. Accesul liber la justiție este garantat pentru orice persoană, cu sau fără cetățenie.


Ce trebuie să știi despre instanțe?

Instanța supremă este Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) – una singură, cu sediul la București. Ședințele de judecată sunt publice, cu excepția unor situații mai complicate când e mai bine ca ce se întâmplă în sala de judecată să rămână în sala de judecată (procesele cu minori, de exemplu). În rest, nu te oprește nimeni să mergi ca la spectacol.

Hotărârile instanțelor de judecată pot fi atacate în condițiile legii, până când se dă hotărârea definitivă, pe baza principiului contradictorialității, adică după ascultarea tuturor părților implicate sau aflate în conflict. Prin hotărârea definitivă aflăm adevărul judiciar despre un caz care a fost adus în fața instanței.

Dacă îți amintești de cele trei arome ale libertății, înțelegi acum de ce e important ca în instanță „să spui adevărul și numai adevărul”. Adevărul judiciar poate fi diferit de adevărul absolut, mai ales dacă instanța nu a avut acces la informații corecte – fie martorii au mințit, fie au fost ascunse ori s-au pierdut probe, fie vreun magistrat și-a făcut treaba neglijent, fie legea pe baza căreia s-a judecat este incorectă.


Cele trei secții specializate ale instanțelor

Curtea Constituțională

Importanța Curții

Constituția țării e atât de importantă încât are propriul său mecanism de protecție, care veghează la respectarea articolelor din ea. E foarte important să reții că, deși se cheamă „curte”, Curtea Constituțională a României nu face parte din sistemul de justiție. Nu e autoritate judecătorească, pentru că nu exercită puterea judecătorească, fiind de fapt un arbitru între puterile statului. Deci n-are treabă cu instanțele descrise în capitolul anterior (judecătorii, tribunale, curți de apel) .

 

Curtea Constituțională e compusă din 9 specialiști în drept, cu mandate de câte 9 ani, care poartă tot denumirea de „judecători”. Ei au profesat timp de minim 18 ani, au o reputație bună și sunt recunoscuți în societate ca fiind buni profesioniști în domeniul dreptului. Funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu oricare altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior.

Cum ajungi să fii judecător al Curții Constituționale?

Dacă Curtea Constituțională nu face parte din sistemul de justiție, ce fel de curte e ea? E una politico-jurisdicțională, pentru că cei 9 judecători sunt numiți în funcție de către Camera Deputaților, Senat și Președintele țării, fiecare alegând câte trei astfel de judecători. Deciziile Curții Constituționale se iau cu majoritatea judecătorilor prezenți și nu pot fi atacate în fața niciunei autorități a statului român.

Ce face Curtea Constituțională?

Cel mai adesea, Curtea Constituțională funcționează ca un cenzor față de activitatea de legiferare a Parlamentului. Mai exact, Parlamentul e un legislator pozitiv, adică unul care face legi noi, în timp ce Curtea Constituțională este un legislator negativ, adică taie bucăți din legile existente, dacă acestea nu corespund textelor constituționale. Din acest motiv, cel mai frecvent auzim despre Curtea Constituțională că se pronunță despre (ne)constituționalitatea unor legi.

De asemenea, Curtea Constituțională arbitrează conflictele dintre autorități. Dacă o autoritate publică acționează prin încălcarea principiului separației puterilor în stat, numai Curtea Constituțională poate constata acest lucru. În același timp, Curtea poate îndruma autoritatea aflată în culpă despre cum și-ar putea corecta comportamentul pentru a preveni încălcarea separației puterilor în viitor. Deși nu s-a întâmplat până acum, Curtea Constituțională ar putea chiar sancționa acea autoritate.

Art. 142

  • (1) Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei.
  • (2) Curtea Constituţională se compune din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.
  • (3) Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României.
  • (4) Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vot secret, preşedintele acesteia, pentru o perioadă de 3 ani.
  • (5) Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.

Avocatul Poporului

media-20170911

Avocatul Poporului

Instituția care are drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice în raporturile acestora cu autorităţile publice.

În ciuda numelui, nu este o persoană, ci o instituție în toată regula. Instituția asta, condusă de o doamnă sau un domn numit pentru un mandat de 5 ani, îți apără drepturile atunci când intri în conflict cu autoritățile publice. De exemplu, poate nu vă place un proiect de lege care se dezbate în Parlament, pentru că acesta impune ca toți elevii să poarte uniforme la școală. Vă revoltați, investigați puțin legea și vi se pare că ea ar putea încălca dreptul vostru constituțional de liberă exprimare, pentru că nu vă lasă să purtați haine viu colorate, Atunci e momentul să apelați la Avocatul Poporului, să folosească cea mai puternică armă a sa — sesizarea acestei legi la Curtea Constituțională. Dacă Avocatul Poporului crede că aveți dreptate, îi va cere Curții Constituționale să respingă o astfel de lege. Curtea Constituțională poate decide că legea uniformelor e neconstituțională pentru că încalcă libertatea de exprimare, iar asta înseamnă că proiectul de lege va trebui să fie revizuit de Parlament. Dacă, în loc de Parlament, școala este cea care vă obligă să purtați uniforme, puteți să-i trimiteți o petiție Avocatului Poporului, ca să verifice cu lupa dacă această regulă a școlii vă încalcă drepturile și libertățile constituționale. Pe lângă aceste atribuții, Avocatul Poporului are obligația de a se duce anual sau chiar mai des în Parlament, să prezinte recomandări privind legislația.

Art. 58

(1) Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. Adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii de activitate.

(2) Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

(3) Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului se stabilesc prin lege organică.

 

Art. 59

(1) Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi în libertăţile lor, în limitele stabilite de lege.

(2) Autorităţile publice sunt obligate să asigure Avocatului Poporului sprijinul necesar în exercitarea atribuţiilor sale.

 

Art. 60

Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor.

Justiția

Cum e organizată justiția?

Nimeni nu este mai presus de lege, așa că, în fața justiției, nu contează cât de lung ai părul, câte zerouri are contul în bancă, dacă-ți plac sau nu pisicile sau ce culoare are pielea ta. Pe scurt, justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.  Ea se înfăptuiește doar în instanțe, în numele legii.

 

Cine sunt și ce fac magistrații

Magistrații sunt judecători sau procurori. Ei intră în profesie pe baza decretului de numire semnat de Președintele României. Propunerea pentru numire este făcută de Consiliul Superior al Magistraturii. CSM face aceste propuneri de obicei dintre absolvenții Institutului Național al Magistraturii; propuneri similare se pot face cu privire la alți profesioniști ai dreptului care au o vechime suficientă și parcurg o procedură specială.

Diferența dintre judecători și procurori

Deși judecătorii și procurorii sunt magistrați, există niște diferențe. Judecătorii „împart dreptatea” în instanțe. Procurorii apără ordinea de drept în parchete, cu ajutorul polițiștilor. Astfel, procurorii nu apar de obicei în fața instanței atunci când se judecă dosare de drept civil sau administrativ, ci mai degrabă în dosare de drept penal.

În procesul penal, unde se judecă înfăptuirea unei infracțiuni, procurorul nu este doar avocatul acuzării, ci îndeplinește un rol mai complex. Astfel, el reprezintă interesele generale ale societății, protejând drepturile și libertățile celorlalți cetățeni care nu au suferit în mod direct de pe urma infracțiunii. Procurorii lucrează la o instituție pe nume „parchet”. Există un parchet pe lângă fiecare instanță – fie că e vorba de judecătorie, tribunal, curte de apel sau chiar Înalta Curte.

Art. 124

(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.

(2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

(3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.