admin

Administrația locală

admin 1 Comment

Există administrație centrală și administrație publică locală. Împreună formează administrația publică.

Ce face administrația publică locală

Administrația locală e independentă de Guvern și se bazează pe principiile descentralizării și autonomiei. Adică se supune doar legii și ia decizii pentru comunitatea locală, pe baza unor proceduri bine stabilite. Gândește-te la ea ca la gospodăria unei case, unde familia e cea care face curat, gătește și aranjează mobila.

În fiecare localitate, de la cea mai măruntă comună până la cel mai aglomerat oraș, există câte un consiliu local, care ia decizii, și câte un primar, care le pune în practică. Teoretic, cam ca la parlament și la guvern – o putere legislativă și una executivă, doar că la nivel local. Așa e și la județ, cu deosebirea că acolo găsim doar consiliul județean, nu și „primari de județ”. Deși Constituția nu prevede așa ceva, România este împărțită în 8 regiuni de dezvoltare; fiecare are câte un Consiliu de Dezvoltare Regională, dar nu și câte un „guvernator”. În București există un consiliu general, apoi câte un consiliu pentru fiecare sector din capitală.

 

Art. 120

(1) Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrarii serviciilor publice.

(2) În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigura folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică.

 

Art. 121

(1) Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primării aleşi, în condiţiile legii.

(2) Consiliile locale şi primării funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolva treburile publice din comune şi din oraşe.

 

Art. 122

(1) Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.

(2) Consiliul judeţean este ales şi funcţionează în condiţiile legii.

56-primar
57-CONSILIU-YOZ
4-cgmb
Previous
Next

Parlamentul

admin Leave a comment

Ce face Parlamentul României?

Parlamentul reprezintă poporul, în timp ce Președintele reprezintă statul. Este unica autoritate legiuitoare a țării, adică singura care poate da legi în numele poporului. Membrii Parlamentului sunt aleși de cetățeni prin vot direct, liber exprimat, de către oameni. Numărul lor este proporțional cu populația României. E un job pe patru ani – atâta durează mandatul unui parlamentar. Votul pentru Parlament (și din Parlament) are legătură cu dreptul de asociere în partide politice (art. 40) și este o expresie a pluralismului politic din art. 1 (3).

Parlamentul e bicameral – Camera Deputaților și Senatul, care lucrează, în mod obișnuit, în ședințe separate. Din când în când, se întâlnesc în ședință comună, atunci când au de luat decizii foarte importante (de exemplu să aprobe bugetul țării) sau când vrea Președintele să le vorbească. Parlamentul lucrează în două sesiuni ordinare în fiecare an. Astea sunt la fel ca semestrele de la școală. Diferența e că semestrul de primăvară durează din februarie până în iunie, iar cel de toamnă din septembrie până în decembrie. Dincolo de acestea, pot exista și sesiuni extraordinare – norocul vostru că nu există semestru extraordinar în vacanța de vară.

Ce fac parlamentarii acolo?

Legi! Discută, dezbat, votează și adoptă legile după care funcționează statul român. Un senator sau un deputat nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate la locul de muncă – adică pe durata mandatului. În plus, au un statut special și pentru fapte care n-au legătură cu job-ul – urmărirea și trimiterea în judecată se pot face doar cu acordul colegilor din Camera din care fac parte.

Deputații și senatorii sunt organizați în grupuri parlamentare în funcție de partid. Fiecare partid cu grupul lui, unde discută și propun legi. Parlamentarii care renunță la apartenența într-un grup se numesc parlamentari independenți, chiar dacă ei migrează la un alt partid. Pentru că nu fac parte dintr-un grup parlamentar, independenții nu prea au șanse la funcții de conducere în Parlament.

Sunt organizați însă și în comisii, fiecare Cameră cu comisiile ei. Comisiile sunt atelierele de lucru ale Parlamentului, în ședințele acestora luându-se cele mai multe și mai importante decizii, în pregătirea ședințelor de plen ale celor două Camere. Comisiile sunt tematice și din ele fac parte cei care (în teorie) se pricep mai bine la domeniul respectiv – de exemplu transporturi, educație, drepturile omului. Acolo ei discută toate problemele legate de domeniul respectiv. Acestea sunt comisiile permanente. În funcție de nevoi și situație, se mai pot înființa comisii speciale sau de anchetă. Gândește-te că e ca la școală, unde, în afara orelor, poți merge la cercul de mate, de română, la cursuri de teatru sau la dezbateri pe cultură civică, în funcție de ce-ți place și știi mai bine. Când e nevoie, diriginta sau dirigintele poate face o „comisie” în clasă care să se ocupe, să zicem, de banchetul de la finalul școlii sau care are rolul să afle cine a spart geamul de la cancelarie.

Care e ierarhia legilor?

  • Legile constituționale sunt cele prin care se poate modifica legea legilor - Constituția
  • Legile organice sunt legi în domenii de importanță vitală pentru funcționarea statului, de aceea apar și menționate expres în Constituție.
  • Legile organice - Restul legilor sunt legi ordinare, adoptate în domenii care sunt de o importanță mai redusă (dar de care e totuși nevoie pentru ca societate să funcționeze).

Ce domenii se reglementează prin lege organică?

– felul în care votăm

– cum funcționează partidele politice

– ce fac deputaţii şi senatorii (și salariul lor)

– ce fac funcţionarii publici

– cum se organizează și desfășoară un referendum

– cum se organizează Guvernului şi Consiliul Suprem de Apărare a Țării

– cum se organizează Consiliului Superior al Magistraturii, instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Curtea de Conturi

– cum se organizează învăţământul, în general

– contextul în care se declară stare de război și se mobilizează armata țării

– când se declară stare de asediu sau de urgență

– lucruri ce țin de infracțiuni (de pildă pedepse), pentru că le luăm în serios, sunt fapte grave

– cum se acordă amnistia sau graţierea colectivă

– contenciosul administrativ (interacțiunea cetățenilor cu statul, în instanță)

– reguli generale despre proprietate și moștenire

– cum se organizează administraţia publică locală, teritoriul, precum şi regimul general privind autonomia locală

– reguli generale despre raporturile de muncă (sindicate, patronate şi protecţia socială)

– reguli ce țin de minorităţile naţionale

– reguli ce țin de culte

– și altele care mai apar expres prin Constituție

Cum apar legile?

Cum se adoptă legile? 

Pentru că sunt diferite ca importanță, cele trei tipuri de legi se și adoptă în mod diferit. Astfel:

– legile constituționale – adică de revizuire a Constituției – se adoptă de ambele Camere, cu majoritate de două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere

Adoptarea nu e suficientă pentru a schimba Constituția – parlamentarii nu o pot schimba singuri. Pentru ca revizuirea să fie definitivă, e nevoie ca poporul să-și dea acordul, prin referendum. Acesta se organizează în termen de 30 de zile după votul Parlamentului.

– legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.

– legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.

Cât durează adoptarea unei legi?

Legile nu se adoptă peste noapte în Parlament.

Există un proces complex, prin care proiectul de lege trece, pe rând, pe la comisiile Parlamentului, până să ajungă să fie votat de o Cameră, apoi de cealaltă.

De regulă, prima Cameră sesizată se pronunţa în termen de 45 de zile (sau 60 dacă domeniul e complex).

Însă Parlamentul poate adopta proiecte de legi (sau propuneri legislative) și mai rapid, adică într-o procedură de urgență, atunci când e cazul.

 

Cine poate propune legi? 

Deputații, senatorii, Guvernul sau – în unele cazuri – chiar și cetățenii pot avea inițiativă legislativă (adică fac proiecte sau propuneri de legi).

Când Guvernul are iniţiativă legislativă, acesta trimite proiectul de lege către Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată (mereu una din cele două Camere va fi cea sesizată, iar cealaltă Cameră va fi decizională). Constituția specifică foarte clar și ce proiecte de legi și inițiative legislative se duc la Senat, respectiv la Camera Deputaților, ca primă Cameră sesizată. Le găsești la articolul 75 din Constituție.

Pe lângă Guvern și Parlament, și cetățenii cu drept de vot pot iniția o lege, dacă se strâng de cel puţin 100.000. Ei trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative legislative.Cetățenii nu pot iniția legi care țin de domeniul fiscal, de amnistie și grațiere sau legi care au caracter internaţional.

Guvernul

admin Leave a comment

Ce face Guvernul României?

Guvernul reprezintă puterea executivă. Ce înseamnă asta? Că face și drege. El se ocupă de realizarea politicii interne și externe a țării și conduce administrația publică centrală. Cum face asta? Prin ministere, fiecare responsabil de câte o tematică - de exemplu educație, externe, interne, sănătate. Guvernul se sprijină pe o majoritate parlamentară, adică Parlamentul trebuie să îl voteze, la propunerea Președintelui, dar nu este obligatoriu ca membrii săi să fie membri de partid sau parlamentari. De asemenea, coaliția majoritară din Parlament, cea care sprijină Guvernul, nu trebuie să conțină neapărat „partidul care a câștigat alegerile".

Cabinetul de miniștri

Primul-ministru conduce Guvernul (uneori i se spune „premier”) și tot el este cel care-și face echipa, adică numește miniștrii care se ocupă de diverse domenii. Premierul nu poate fi revocat de Președinte, ci răspunde politic doar în fața Parlamentului (adică a reprezentanților Poporului) pentru întreaga activitate a echipei guvernamentale. Din când în când, primul-ministru se duce să le povestească parlamentarilor despre activitatea Guvernului, dă rapoarte și declarații, care se dezbat cu prioritate. E ca la școală, unul e responsabil cu sunatul, altul cu ștersul tablei, altul cu revista școlii și cineva cu relația cu profesorii.

Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Parlamentului pe un proiect de lege, pe un program de guvernare sau pe o declarație politică. E ca atunci când îți asumi că faci o chestie și că ești complet responsabil de ea. Dacă Guvernul nu face ce s-a angajat sau Parlamentul nu are încredere că Guvernul se poate angaja la o asemenea răspundere, poate să fie revocat din funcție, prin adoptarea unei moțiuni de cenzură (așa-zisul vot de neîncredere, vezi mai jos).

Guvernul nu dă legi, ci le pune în practică pe cele aprobate de Parlament. Totuși, adoptă hotărâri, ordonanțe „simple” și ordonanțe de urgență. Hotărârile se emit pentru punerea în aplicare a legilor – un fel de manuale de întrebuințare, dacă vrei. Ordonanțele și ordonanțele de urgență sunt două instrumente de reglementare foarte diferite. În ce privește ordonanțele „simple”, Parlamentul îi deleagă în mod explicit Guvernului calitatea de a reglementa (de obicei în timpul vacanței parlamentare). În ce privește ordonanțele de urgență, această delegare decurge implicit din textul Constituției. Cum spune și cuvântul „urgență”, ele se emit doar în situații extraordinare, care nu suportă amânare (asta ar fi teoria). De aceea, doar în cazul OUG, Guvernul este tratat din punct de vedere constituțional ca și cum ar fi Parlamentul însuși – adică el ia deciziile.

Ei bine, Guvernul poate fi și demis. De Parlament, firește, printr-un instrument care se numește „moțiune de cenzură”. Dacă o moțiune de cenzură este adoptată, Guvernul nu mai are încrederea majorității parlamentare și este demis. Asta înseamnă că s-a constituit o altă majoritate parlamentară, care poate da naștere unei alte coaliții pentru sprijinirea unui alt Guvern (adică s-au „re-împrietenit” partidele între ele într-o altă formă).

Dacă nu există o nouă majoritate parlamentară, iar membrii majorității existente nu votează moțiunea de cenzură, atunci opoziția nu poate aduna numărul necesar de voturi pentru a demite Guvernul. De aceea se întâmplă să vedem la televizor că parlamentarii majorității „stau în bănci”, iar parlamentarii opoziției adună multe voturi împotriva Guvernului; deși multe, nu sunt suficiente pentru a demite Guvernul, pentru că, evident, nu s-a modificat majoritatea parlamentară.

Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice se află sub control parlamentar, de aceea sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de parlamentari.

Dacă au timp și vor, membrii Guvernului pot veni în Parlament, să asiste la lucrările Camerelor. De fapt, membrii guvernului pot fi și senatori sau deputați – în acest caz nu e vorba de o situație de incompatibilitate. Dacă senatorii sau deputații le solicită în mod expres prezența, membrii guvernului sunt obligați să vină în Parlament, nu am cum să refuze.

Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia sa răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori. Camerele pot adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări.

Instanțele

admin Leave a comment

Justiția se înfăptuiește doar în instanțe, în numele legii.

Nu pe stradă, nici în biroul cuiva, nici acasă. Când spunem „instanțe”, ne referim la judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție. Fiecare județ are mai multe judecătorii (în funcție de populația județului) și doar un singur tribunal. Curțile de Apel sunt 15 în toată țara – fiecare Curte de Apel deservește mai multe județe.

Procedura de judecată se desfășoară în limba română. Însă, dacă aparții unei minorități naționale, ai dreptul să te exprimi în limba maternă, dacă ți-e mai ușor. Se vor folosi intepreți, e OK. La fel este și în cazul cetățenilor străini. Accesul liber la justiție este garantat pentru orice persoană, cu sau fără cetățenie.


Ce trebuie să știi despre instanțe?

Instanța supremă este Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) – una singură, cu sediul la București. Ședințele de judecată sunt publice, cu excepția unor situații mai complicate când e mai bine ca ce se întâmplă în sala de judecată să rămână în sala de judecată (procesele cu minori, de exemplu). În rest, nu te oprește nimeni să mergi ca la spectacol.

Hotărârile instanțelor de judecată pot fi atacate în condițiile legii, până când se dă hotărârea definitivă, pe baza principiului contradictorialității, adică după ascultarea tuturor părților implicate sau aflate în conflict. Prin hotărârea definitivă aflăm adevărul judiciar despre un caz care a fost adus în fața instanței.

Dacă îți amintești de cele trei arome ale libertății, înțelegi acum de ce e important ca în instanță „să spui adevărul și numai adevărul”. Adevărul judiciar poate fi diferit de adevărul absolut, mai ales dacă instanța nu a avut acces la informații corecte – fie martorii au mințit, fie au fost ascunse ori s-au pierdut probe, fie vreun magistrat și-a făcut treaba neglijent, fie legea pe baza căreia s-a judecat este incorectă.


Cele trei secții specializate ale instanțelor

Curtea Constituțională

admin 1 Comment

Importanța Curții

Constituția țării e atât de importantă încât are propriul său mecanism de protecție, care veghează la respectarea articolelor din ea. E foarte important să reții că, deși se cheamă „curte”, Curtea Constituțională a României nu face parte din sistemul de justiție. Nu e autoritate judecătorească, pentru că nu exercită puterea judecătorească, fiind de fapt un arbitru între puterile statului. Deci n-are treabă cu instanțele descrise în capitolul anterior (judecătorii, tribunale, curți de apel) .

 

Curtea Constituțională e compusă din 9 specialiști în drept, cu mandate de câte 9 ani, care poartă tot denumirea de „judecători”. Ei au profesat timp de minim 18 ani, au o reputație bună și sunt recunoscuți în societate ca fiind buni profesioniști în domeniul dreptului. Funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu oricare altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior.

Cum ajungi să fii judecător al Curții Constituționale?

Dacă Curtea Constituțională nu face parte din sistemul de justiție, ce fel de curte e ea? E una politico-jurisdicțională, pentru că cei 9 judecători sunt numiți în funcție de către Camera Deputaților, Senat și Președintele țării, fiecare alegând câte trei astfel de judecători. Deciziile Curții Constituționale se iau cu majoritatea judecătorilor prezenți și nu pot fi atacate în fața niciunei autorități a statului român.

Ce face Curtea Constituțională?

Cel mai adesea, Curtea Constituțională funcționează ca un cenzor față de activitatea de legiferare a Parlamentului. Mai exact, Parlamentul e un legislator pozitiv, adică unul care face legi noi, în timp ce Curtea Constituțională este un legislator negativ, adică taie bucăți din legile existente, dacă acestea nu corespund textelor constituționale. Din acest motiv, cel mai frecvent auzim despre Curtea Constituțională că se pronunță despre (ne)constituționalitatea unor legi.

De asemenea, Curtea Constituțională arbitrează conflictele dintre autorități. Dacă o autoritate publică acționează prin încălcarea principiului separației puterilor în stat, numai Curtea Constituțională poate constata acest lucru. În același timp, Curtea poate îndruma autoritatea aflată în culpă despre cum și-ar putea corecta comportamentul pentru a preveni încălcarea separației puterilor în viitor. Deși nu s-a întâmplat până acum, Curtea Constituțională ar putea chiar sancționa acea autoritate.

Art. 142

  • (1) Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei.
  • (2) Curtea Constituţională se compune din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.
  • (3) Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României.
  • (4) Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vot secret, preşedintele acesteia, pentru o perioadă de 3 ani.
  • (5) Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.

Justiția

admin 1 Comment

Cum e organizată justiția?

Nimeni nu este mai presus de lege, așa că, în fața justiției, nu contează cât de lung ai părul, câte zerouri are contul în bancă, dacă-ți plac sau nu pisicile sau ce culoare are pielea ta. Pe scurt, justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.  Ea se înfăptuiește doar în instanțe, în numele legii.

 

Cine sunt și ce fac magistrații

Magistrații sunt judecători sau procurori. Ei intră în profesie pe baza decretului de numire semnat de Președintele României. Propunerea pentru numire este făcută de Consiliul Superior al Magistraturii. CSM face aceste propuneri de obicei dintre absolvenții Institutului Național al Magistraturii; propuneri similare se pot face cu privire la alți profesioniști ai dreptului care au o vechime suficientă și parcurg o procedură specială.

Diferența dintre judecători și procurori

Deși judecătorii și procurorii sunt magistrați, există niște diferențe. Judecătorii „împart dreptatea” în instanțe. Procurorii apără ordinea de drept în parchete, cu ajutorul polițiștilor. Astfel, procurorii nu apar de obicei în fața instanței atunci când se judecă dosare de drept civil sau administrativ, ci mai degrabă în dosare de drept penal.

În procesul penal, unde se judecă înfăptuirea unei infracțiuni, procurorul nu este doar avocatul acuzării, ci îndeplinește un rol mai complex. Astfel, el reprezintă interesele generale ale societății, protejând drepturile și libertățile celorlalți cetățeni care nu au suferit în mod direct de pe urma infracțiunii. Procurorii lucrează la o instituție pe nume „parchet”. Există un parchet pe lângă fiecare instanță – fie că e vorba de judecătorie, tribunal, curte de apel sau chiar Înalta Curte.

Art. 124

(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.

(2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

(3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Principiul separației puterilor

admin 1 Comment
Gândește-te la stat și cetățeni ca la o familie și membrii ei. Ca să funcționeze – să aibă ce mânca, o locuință sigură, etc. – membrii acestei familii pe nume România trebuie să se organizeze, așa că își stabilesc, de comun acord, niște reguli care specifică cine ce face. După ce au agreat regulile și au împărțit sarcinile, le trec pe o hârtie pe care o respectă cu sfințenie – aceasta e Constituția. Însă degeaba fac ei reguli dacă nu există cineva care să le și pună în practică și altcineva care să vegheze că ele sunt juste și că se respectă. Gândindu-se la cum să se apuce de treabă, familia decide să se separe în trei grupuri, fiecare cu o misiune clară și independentă de celelalte:
Puterea legislativă (Parlamentul) // Puterea executivă (Guvernul) // Puterea judecătorească (Instanțele)

Drepturi, libertăți și îndatoriri

admin 1 Comment

Ce trebuie să știi despre drepturile tale

Dacă ești om, atunci ai drepturi și libertăți, iar ele sunt scrise negru pe alb în Constituție, în Titlul al II-lea, alături de îndatoririle fiecărui român. Ne plac drepturile pentru că vorbesc despre acele lucruri care ni se cuvin și ne parvin din oficiu. Avem multe drepturi (și e păcat să nu le știm) și doar două mari îndatoriri: să ne apărăm țara și să contribuim la cheltuielile publice (prin taxe și impozite). Înaintea celor două îndatoriri, fiecare, oricare dintre noi are datoria de a respecta legile țării, lucru care vine din conceptul de stat de drept, explicat mai sus.

Sigur ai auzit de sintagma „drepturile omului”. Ele sunt fixate în Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948, după finalul celui de-al doilea război mondial, la a treia sesiune a Adunării Generale a ONU). Ideal, „drepturile omului” ar trebui să fie transpuse în totalitate în Constituțiile țărilor membre ONU. Din acest motiv, distingem drepturile constituționale de „drepturile omului”. De exemplu, Avocatul Poporului protejează doar drepturile constituționale, nu și drepturile universale care, dintr-un motiv sau altul, nu se regăsesc în Constituție.

Cum de avem drepturi? Principii generale.

În absența statului, poporul e doar o adunătură de oameni. Acestor oameni nimeni nu le poate garanta viața, proprietatea sau libertatea. Statul însă garantează aceste lucruri, pe baza drepturilor și libertăților înscrise în Constituție. Cu alte cuvinte, pentru fiecare drept, statul îți asigură mijloacele pentru a te proteja pe tine sau pentru ca tu să îți fructifici acel drept. Libertățile sunt niște drepturi mai speciale, față de care statul nu trebuie să îți pună la dispoziție nimic deosebit, ci doar să ți le garanteze.

 

Suntem cu toții cetățeni și ne bucurăm în egală măsură de lege. Bogații au aceleași drepturi și obligații precum săracii, la fel și profesorii și elevii, femeile și bărbații, tinerii și bătrânii, homosexualii și heterosexualii, romii și secuii, blondele și pistruiații, cei care locuiesc pe stradă și cei care locuiesc la vilă, cei care lucrează la stat sau la privat și cei care lucrează în organizații neguvernamentale sau în sindicate ori cei care sunt șomeri, cei care stau la sat și cei care stau la oraș și așa mai departe

Nimeni nu e mai presus de lege, indiferent de meseria pe care o practică, de lungimea părului, de culoarea pielii, de cum alege să-și trăiască viața și de orice alți factori la care te poți gândi. Când se face o lege, se face doar pentru viitor (mai puțin legea penală, care se poate aplica și faptelor săvârșite în trecut).



Poate că ai auzit de fraza „sunt cetățean european și am drepturi”. Asta înseamnă inclusiv că poți să votezi în alegeri europarlamentare sau să fii ales în instituții europene. Există și o Convenție Europeană a Drepturilor Omului, o particularizare la Declarația Universală a Drepturilor Omului (ONU) la nivelul statelor membre ale Consiliului Europei. Distinct de aceasta, există și Carta Drepturilor Fundamentale a Cetățenilor Europeni la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene. România este membră a Consiliului Europei din 1993 și a Uniunii Europene din 2007.

Când te simți nedreptățit, ești liber să te adresezi justiției (puterea judecătorească), care îți va soluționa cauza într-un termen rezonabil, printr-un proces corect.


Te bucuri de protecția statului român și atunci când ești în afara granițelor României, fie că ești la studii, la muncă sau în vacanță.


Statul nu garantează toate drepturile pentru toți oamenii, căci unele drepturi sunt garantate doar pentru cetățenii români

Dar oare ce se întâmplă cu drepturile tale în lumea internetului? Drepturile tale se aplică la fel și online și offline, iar asta a spus-o clar și răspicat și Consiliul Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului în 2012. Iar dacă în viața reală există mecanisme care ne apără drepturile, la fel trebuia să fie și pe net.


Tehnologia evoluează, iar nouă ne e din ce în ce mai greu să facem diferența între viața reală și cea virtuală. Cu siguranță ai auzit de cyberbullying (atunci când cineva îți trimite mesaje de amenințare sau postează poze cu tine pentru a te face să te simți prost), sexting (când trimiți sau primești mesaje sau imagini cu conținut sexual explicit), grooming (când cineva încearcă să te convingă să săvârșești acte sexuale). Știai că violarea vieții private prin transmiterea, fără drept, de imagini sau înregistrări audio cu o persoană aflată într-o locuință este considerată faptă penală și se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă? Dacă siguranța ta e pusă în pericol, sesizează poliția!


Tot din nevoia de mai mult control asupra datelor cu caracter personal a apărut și GDPR-ul (Regulamentul General de Protecție a Datelor), aplicat la nivelul tuturor statelor membre UE de pe 25 mai 2018. Foarte pe scurt, GDPR-ul obligă companiile și organizațiile să te consulte înainte să îți folosească datele, iar tu ești liber să decizi.

Cele trei arome de libertate

Libertățile sunt niște drepturi mai speciale. Diferența față de drepturi e că statul nu trebuie să-ți creeze o infrastructură specială pentru ca tu să te poți bucura de aceste libertăți garantate.

Libertatea de conștiință înseamnă că poți gândi ce vrei, poți avea orice opinie și poți să crezi în orice religie.

Libertatea de exprimare înseamnă că poți vorbi în public, liber și necenzurat, despre aceste gânduri și opinii, atâta timp cât nu afectezi demnitatea, onoarea, viața particulară și dreptul la propria imagine ale altor persoane.

Dreptul la informație înseamnă că autoritățile publice trebuie să îți pună la dispoziție – din oficiu sau la cerere – orice informații de interes public pe care le dețin.

 

Cum sunt legate între ele cele trei?

Aceste trei libertăți vin „la pachet”; sunt strâns legate și cu atât mai valoroase când sunt puse împreună. E ca și cum ai mânca un cornet de înghețată compus din trei cupe diferite. Fiecare cupă e gustoasă, dar când aromele se amestecă ai un super gust, inegalabil. Când guști din înghețată, mănânci câte puțin din fiecare aromă. Primele două cupe puse în cornet sunt libertatea conștiinței și liberul acces la informație. Libertatea de exprimare vine deasupra lor, sprijinindu-se pe ele.

Faptul că libertatea de exprimare se sprijină pe libertatea conștiinței și pe liberul acces la informație necesită ca statul să îți pună la dispoziție infrastructura prin care ai acces la informații corecte. Trecând aceste informații prin filtrul gândurilor sau credințelor tale, îți formulezi opinii sau dai naștere unor creații bazate pe informații corecte, adevărate (pe care le poți exprima liber).

speak

Adevărul este oxigen pentru stat și popor.

  • Statul trebuie să se sprijine mereu pe adevăr, ca să-ți poată garanta libertățile.
  • Poporul are nevoie de adevăr, ca să-și exercite suveranitatea și să susțină statul.

Opiniile sau creațiile tale fie conțin un grăunte de adevăr la care ai ajuns prin propriile tale puteri, fie reflectă o parte de adevăr, așa cum îl percepi tu. Libertatea de exprimare prin care tu îi poți arăta lumii adevărul tău ajută statul să descopere o nouă fațetă a adevărului absolut. Adevărul absolut nu poate fi nici cunoscut, nici practicat pe deplin, nici de stat, nici de autoritățile sau instituțiile sale și nici măcar de vreun cetățean sau grup de cetățeni. În consecință, prin combinația acestor trei libertăți, statul facilitează contribuția fiecărui individ la bunăstarea întregului popor.

Adevărul ajută progresul

Deși avea acces la informații corecte și avea libertate de conștiință (adică putea gândi ce-și dorea despre mișcarea planetelor), Giordano Bruno a fost ars pe rug, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă avea și libertatea de exprimare.
Pe baza acelorași informații corecte, Johannes Kepler sau Isaac Newton, cărora le era garantată libertatea de conștiință, s-au bucurat de libertate deplină de exprimare și au putut promova adevărul lor și al lui Bruno în astronomie și fizica corpurilor celeste.

Deși astăzi toți cetățenii sunt egali măcar pe hârtie, lucrurile n-au stat mereu așa. Un drept fundamental – cel prin care poporul își alege reprezentanții – a devenit treptat disponibil tuturor (îi zicem vot universal). În unele țări nu puteau vota cei analfabeți, cei săraci, cei de o altă culoare sau etnie, femeile și așa mai departe. Aceste categorii sociale s-au luptat de-a lungul timpului pentru a obține dreptul de vot.

Unele țări au fost mai progresiste și au dat drept de vot universal încă de la începutul secolului 20 (Finlanda, Noua Zeelandă). În Africa de Sud puteau vota în 1910 doar bărbații albi, peste 20 de ani au câștigat acest drept și femeile albe, iar toate femeile și toți bărbații – indiferent de culoarea pielii – au putut vota abia în 1994, după apartheid. În statul Wyoming din SUA, toți cetățenii puteau vota încă din 1869, dar în toate statele din SUA votul a devenit universal abia în 1965, la circa 20 de ani mai târziu decât în Franța sau Italia. În România, dreptul de vot a fost cenzitar până în 1918, când toți bărbații au obținut acest drept; femeile au mai avut de așteptat, în România, până în 1938.

Libertatea întrunirilor nu se referă la întâlniri romantice, ci înseamnă că strada e a ta și te poți bucura de ea. În funcție de nevoile momentului, libertatea întrunirilor îți garantează faptul că poți organiza diverse acțiuni în spațiul public, atâta timp cât ele se desfășoară pașnic. E libertatea în baza căreia au loc, de pildă, protestele de stradă, mitingurile, demonstrațiile, comemorările, etc.

Poate că vei ieși chiar și tu (cândva) la un protest, nemulțumit fiind de cum merg lucrurile. E dreptul tău să-ți manifești nemulțumirea în public, alături de alți cetățeni. Protestul e un semn al unei democrații sănătoase, căci înseamnă că există cetățeni vigilenți și implicați, care nu se tem să taxeze statul atunci când acesta greșește. Dacă n-ai uitat de cele trei cupe de îngețată, află că protestul este o manifestare concretă a libertății de exprimare.

Dacă tot te-ai întâlnit în stradă cu oameni cu care ai viziuni comune despre cum ar trebui să funcționeze societatea, află că aveți dreptul să vă asociați într-un partid politic. Sau poate preferați să vă faceți un ONG – adică o asociație. Dreptul de asociere îți dă voie să te organizezi alături de alți cetățeni în partide, sindicate, patronate și alte forme de asociere (de exemplu o societate comercială).

Fiecare om produce câte ceva valoros: meșteșugarul prin muncă fizică, fermierul prin munca pământului, artistul sau intelectualul prin puterea minții. Valoarea produsă prin muncă este fundamentul proprietății private. Astfel, e dreptul fiecărui cetățean să dețină proprietate și să o valorifice pe piața liberă. Dincolo de proprietatea privată a fiecăruia dintre noi, comunitățile sau colectivitățile din care facem parte au dreptul la o formă de proprietate comună. Voi, la clasă, puteți cumpăra împreună un computer pe care să îl folosiți cu toții. Asupra acestuia, veți avea proprietate comună privată, adică niciun alt cetățean nu îl poate folosi sau vinde mai departe fără acordul vostru, al tuturor. În același timp, ca elevi, aveți acces la terenul din curtea școlii, care face parte din spațiul public și asupra căruia aveți proprietate comună alături de ceilalți cetățeni, adică terenul poate fi folosit și de alți oameni.

Proprietatea publică se împarte în două domenii: domeniul privat și cel public. Dacă terenul din curtea școlii aparține de primărie, desigur că nici voi, nici alți cetățeni nu l-ați putea vinde fără acordul proprietarului de drept, care este fie primăria (deci terenul ține de domeniul privat al primăriei), fie întreaga comunitate (caz în care terenul aparține domeniului public al întregii localități).

Domeniul public e format din bunurile publice. Ele sunt publice pentru că toată lumea le finanțează (cetățenii, prin taxe și impozite) și toată lumea se bucură de ele. În România avem drumuri, spitale, școli, stadioane care fac parte din domeniul public (noi, cetățenii, decidem soarta lor). Dar la fel de bine putem avea și spitale private, școli private și stadioane care aparțin unei persoane anume (fie că e vorba de un individ – deci persoană fizică, sau că e vorba de o companie ori chiar o instituție publică – deci persoană juridică).

Ai reținut deja că, în privința drepturilor, statul are obligația să creeze infrastructura prin care tu să te bucuri de acel drept; în privința libertăților, însă, statul are doar obligația să-ți garanteze exercitarea lor. Dacă statul, prin autoritățile publice, fie nu-ți garantează exercitarea libertăților, fie nu ți-a creat infrastructura pentru a te bucura de drepturi, asta reprezintă pentru tine o problemă de interes personal. Atunci când ai de rezolvat o problemă de interes personal (a ta sau a unui grup din care faci parte), te poți adresa autorităților publice prin petiții.

Petiția poate fi o cerere, o reclamație, o sesizare sau chiar o propunere, formulată în scris (inclusiv email) și adresată oricărei instituții. Nu e întâmplător că dreptul de petiționare și dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică sunt ultimele două drepturi din cele enumerate în Constituție. Oricare din drepturile de la art. 22 până la art. 50 pot face obiectul unei petiții în baza art. 51; orice petiție poate deveni obiectul unei vătămări în baza art. 52. Astfel, Constituția ne asigură, prin ultimele două drepturi, instrumente de remediere a încălcărilor care privesc toate celelalte drepturi.

E de reținut și faptul că art. 53 nu permite restrângerea exercitării drepturilor și libertăților decât în anumite condiții. Mai exact, nici măcar dreptul de petiționare nu poate fi restrâns dincolo de limitele art. 53.

Care e diferența dintre o petiție și o solicitare?
Art. 31 din Constituție spune că „autoritățile și instituțiile publice au obligația de a informa corect cetățenii cu privire la treburile publice și la problemele de interes personal”. Accesul la informații asigură informarea cetățenilor doar cu privire la treburile publice. Pentru problemele de interes personal, art. 51 din Constituție introduce un concept diferit. E important să reținem că, atunci când ne adresăm unei instituții sau autorități publice, trebuie să facem distincția dintre:
informații care privesc treburile publice sau
chestiuni care privesc soluționarea unei probleme de interes personal.
Dacă vrem să aflăm cât costă construcția unui pod peste râu, care să scurteze drumul către școală, vom folosi o solicitare de acces la informații (în baza Legii 544/2001), dar dacă vrem să obținem autorizație pentru construirea unui pod, vom folosi o petiție. În primul caz, instituția nu trebuie să ne ofere un răspuns special croit pentru nevoile noastre, ci doar copia unei file de buget unde scrie cât costă construcția podului. În al doilea caz, funcționarii instituției trebuie chiar să verifice actele pe care le depunem la dosar, acte din care rezultă că avem cunoștințele, capacitatea, planurile și materialele necesare, după care ne vor trimite un răspuns special croit pe măsura petiției noastre, aprobând sau respingând autorizația de construire.

Știai că până în secolul al XIX-lea nu s-a vorbit de drepturile femeii? Sau că româncele au drept de vot doar din 1938? Până atunci femeia fusese considerată inferioară bărbatului, rolul ei fiind să se ocupe de casă și de familie. Discuțiile despre egalitatea de șanse dintre femei și bărbați a apărut în contextul dezvoltării conceptului de drept al omului. Astfel, pe lângă libertatea religioasă, abolirea sclaviei sau dreptul la vot, a început să se dezbată și despre libertatea femeilor. Eleanor Roosevelt, fostă primă doamnă a Statelor Unite ale Americii, a avut un rol fundamental în crearea Declarației universale a drepturilor omului, adoptată în 1948 în cadrul Organizației Națiunilor Unite (ONU), asigurându-se că și interesele femeilor sunt luate în considerare. Ca membră ONU, România este semnatară a Declarației universale a drepturilor omului și a Convenției privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (1979), dar și a altor acorduri europene și internaționale. Asta înseamnă că România și-a luat angajamentul de a crea pe plan național cadrul necesar (legi, strategii politice) pentru respectarea drepturilor femeii, identice cu cele ale bărbatului. Astfel, există o Agenție Națională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați (ANES), responsabilă de aplicarea Strategiei naționale privind promovarea egalității de șanse între femei și bărbați și combaterea violenței domestice.

Forme de asociere

admin 2 Comments

Partid, ONG, SRL, etc.

Constituția României ne garantează tuturor libertatea întrunirilor și dreptul de asociere.

Ce înseamnă asta?

Libertatea întrunirilor nu se referă la întâlniri romantice, ci înseamnă că strada e a ta și te poți bucura de ea. În funcție de nevoile momentului, libertatea întrunirilor îți garantează faptul că poți organiza diverse acțiuni în spațiul public, atâta timp cât ele se desfășoară pașnic. E libertatea în baza căreia au loc, de pildă, protestele de stradă, mitingurile, demonstrațiile, comemorările, etc.

Poate că vei ieși chiar și tu (cândva) la un protest, nemulțumit fiind de cum merg lucrurile. E dreptul tău să-ți manifești nemulțumirea în public, alături de alți cetățeni. Protestul e un semn al unei democrații sănătoase, căci înseamnă că există cetățeni vigilenți și implicați, care nu se tem să taxeze statul atunci când acesta greșește, este o manifestare concretă a libertății de exprimare.

 

Dacă tot te-ai întâlnit în stradă cu oameni cu care ai viziuni comune despre cum ar trebui să funcționeze societatea, află că aveți dreptul să vă asociați într-un partid politic. Sau poate preferați să vă faceți un ONG – adică o asociație. Dreptul de asociere îți dă voie să te organizezi alături de alți cetățeni în partide, sindicate, patronate și alte forme de asociere (de exemplu o societate comercială).

Vezi albumul foto cu ultimii 10 ani de protest în România