Instituții

Teoria spune că oamenii convin asupra unui set de drepturi și libertăți pe care și le doresc protejate și asigurate față de oricine altcineva.

 Dacă pun aceste drepturi și libertăți în scris, alături de principii cum sunt supremația legii și separația puterilor, acel document devine Constituția unui stat.

 

Statul are obligația de a proteja acele drepturi și libertăți, dar nu o poate face decât prin instituții, care sunt organizații populate tot cu oameni/cetățeni.

Cele mai la îndemână exemple sunt parlamentul, guvernul și curtea supremă, care se numesc autorități publice pentru că prin aceste instituții se exercită cele trei puteri la cel mai înalt nivel într-un stat. Alte instituții publice îndeplinesc roluri specificate prin lege, chiar dacă acea lege este chiar textul constituțional, de exemplu administrația prezidențială, curtea constituțională, avocatul poporului, consiliul superior al magistraturii, consiliul județean sau primăria.

Numai autoritatea legislativă (parlamentul) poate face legi, iar supremația legii le garantează cetățenilor că nimeni nu-și poate impune voința personală împotriva celorlalți. Mai mult decât atât, separația puterilor îi asigură pe cetățeni că nimeni nu-și poate face "dreptate" în beneficiu personal. Astfel, toate instituțiile publice sunt înființate prin lege și îndeplinesc atribuții consacrate prin lege.

Mass-media

Dacă îți aduci aminte despre interesul cetățenilor și al statului privind aflarea adevărului, nu e de mirare că există și funcționează mijloace de informare în masă. 

 

Totalitatea mijloacelor de informare în masă, indiferent de platforma tehnologică (tipărite pe hârtie, proiectate pe ecrane sau afișe stradale, transmise la radio sau televizor, publicate pe internet, accesibile gratuit sau cu plată), reprezintă mass-media sau (impropriu spus) presa.

Rolul mass-mediei e să te informeze cu privire la lucrurile relevante din societate, dar mai  mult decât atât, rolul ei este să te informeze corect și imparțial, ca să poți să iei decizii bune. Majoritatea mijloacelor de informare în masă sunt inițiative private, însă toate se bucură de protecția statului, dacă informează corect.

Dacă la meteo îți spune că plouă, atunci îți poți lua umbrelă, dacă afli că euro a crescut, nu îți schimbi economiile astăzi, dacă afli că au crescut dobânzile, te mai gândești dacă îți cumperi un apartament. Poți afla și ce s-a întâmplat cu banii din taxele tale, când afli care mai e stadiul unei autostrăzi sau atunci când una dintre instituțiile statului o ia pe arătură.

Presa, în mod ideal, ar trebui să și critice atunci când e cazul, pe bază de informații și adevăruri factuale, să invite la dezbateri și chiar să seteze agenda publică.

În același timp, trebuie să facem întotdeauna diferența între o opinie și o știre, pentru că ambele pot ajunge la noi prin intermediul mass-mediei. Opinia aparține unui om sau unui grup de oameni (cu care putem sau nu să fim de acord), în timp ce știrea trebuie să reflecte adevărul factual.

Pe lângă principalul rol, de a informa publicul, mass-media poate să aibă și alte roluri: educativ (și cultural), influențarea opiniei publice, divertisment. Să nu uităm însă că mass-media se face cu jurnaliști ale căror onorarii ori salarii trebuie plătite. De aceea, există legături foarte strânse între mass-media și piața de publicitate pentru produse ori servicii. Atunci când "publicitatea" se extinde către oameni politici sau opinii politice, fie ne aflăm în campania electorală, fie putem suspectă o formă de manipulare.

Ce spune Constituția

Articolul 29 Libertatea conştiinţei

(1) Libertatea gandirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns sa adopte o opinie ori sa adere la o credinţa religioasă, contrare convingerilor sale.

(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranta şi de respect reciproc.

Articolul 30 Libertatea de exprimare

(1) Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

(3) Libertatea presei implica şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.

(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.

(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masa obligaţia de a face publică sursa finanţării.

(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

(7) Sunt interzise de lege defăimarea tarii şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ura naţionala, rasială, de clasa sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţa publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presa se stabilesc prin lege.

Articolul 31 Dreptul la informaţie

(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.

(2) Autorităţile publice, potrivit competentelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corecta a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.

(3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţionala.

(4) Mijloacele de informare în masa, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corecta a opiniei publice.

(5) Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antena. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică.

 

Luarea deciziilor

Să ne luăm teniși sau sandale pentru vară? Să ne dotăm armata cu elicoptere de asalt sau cu submarine? Clasa noastră să fie reprezentată de Maria sau de Lia? Președintele să fie sărac și cinstit sau înalt și arătos? Toate astea sunt exemple de decizii pe care le luăm în fiecare zi sau doar din când în când, care ne afectează viața în mod direct sau indirect. Cu cât grupul din care facem parte este mai mic, cu atât deciziile sunt mai ușor de luat în urma unor discuții lămuritoare despre motive, scop, preferințe, efecte sau năzuințe. Dacă grupul este foarte mare, folosim o scurtătură, anume votul. În procesele decizionale, votul este o soluție rapidă, dar nu neapărat eficientă, dacă ne gândim la următoarele dezavantaje ale votului:

  • unii oameni pot rămâne întotdeauna pe dinafară, mai ales dacă nu sunt de acord cu felul în care au fost formulate opțiunile pentru vot; dacă ei nu participă deloc nu putem ști din ce motiv au refuzat să voteze sau nu au acceptat să intre în joc
  • alți oameni se pot considera nedreptățiți, în funcție de felul în care se calculează majoritățile, pentru că nu-i totuna să iei decizia cu 50%+1 dintre cei care au votat, dintre cei care aveau dreptul să voteze  sau dintre cei care sunt direct afectați de decizie
  • un grup foarte restrâns de oameni se poate găsi întotdeauna în minoritate, în funcție de cum se combină cele două considerații de mai sus; aceștia se pot radicaliza atât împotriva deciziilor luate prin vot, cât și împotriva votului ca instrument de luare a deciziilor

Când deciziile sunt luate cu majorități foarte fragile (51-52%) cei rămași în "minoritate" pot contesta reprezentativitatea și legitimitatea deciziei luate prin vot, respectiv se mobilizează pentru întoarcerea sau blocarea deciziei cu orice ocazie pe care o au la îndemână.

În ciuda acestor dezavantaje, votul este folosit pentru luarea deciziilor în grupuri foarte mari, cum ar fi alegerea președintelui, pentru că este mai rapid și mai ieftin decât dacă ar avea loc discuții separate cu fiecare cetățean. Dar în grupurile mici e preferabilă metoda consultărilor, a dialogului de la om la om. Există și un palier intermediar, unde cele două metode se combină, cum ar fi la nivelul unei primării sau al unui minister: în prima etapă au loc consultări cu persoanele care au interesul, cunoștințele și abilitățile de a evalua riscurile și beneficiile deciziei; în a doua etapă, pe baza rezultatelor consultării, se ia decizia prin vot la nivelul consiliului local, al colegiului de conducere al ministerului, al cabinetului de miniștri sau al Parlamentului (toate acestea fiind grupuri considerabil mai mici decât întregul popor).

Implicare civică

Care e diferența între un cetățean și un simplu locuitor al orașului?

Existe mai multe metode prin care fiecare dintre noi poate să se implice și să ajute la bunul mers al societății.

Educă-te și informează-te corect

Atât Constituția, cât și celelalte legi sunt foarte importante. Știm că sunt circa 10000 de legi și că nimeni nu le poate citi pe toate (și nici n-ar trebui). Dar când te interesează un subiect, poți să mergi întâi să vezi ce spune litera legii. Apoi, verifică știrile din surse de încredere. Sigur ai auzit de fake news sau fact-checking. Sau ai văzut cum de multe ori sunt răspândite știrile false pe Facebook. Ai grijă să nu share-uiești după ureche, ci mai degrabă să dai mai departe o informație corectă, care poate să îi ajute și pe alții.

Susține o cauză

Sunt foarte multe asociații și fundații care activează într-o plajă largă de domenii, de la transparență, bună guvernare și justiție la educație civică, discriminare sau protecția mediului. Caută o organizație care luptă activ pentru cauza în care crezi și sprijin-o cum poți: donează bani  sau donează timpul tău, devenind voluntar al organizației.

Dreptul de petiționare și accesul la informații de interes public

Ai reținut deja că, în privința drepturilor, statul are obligația să creeze infrastructura prin care tu să te bucuri de acel drept; în privința libertăților, însă, statul are doar obligația să-ți garanteze exercitarea lor. Dacă statul, prin autoritățile publice, fie nu-ți garantează exercitarea libertăților, fie nu ți-a creat infrastructura pentru a te bucura de drepturi, asta reprezintă pentru tine o problemă de interes personal. Atunci când ai de rezolvat o problemă de interes personal (a ta sau a unui grup din care faci parte), te poți adresa autorităților publice prin petiții.

Petiția poate fi o cerere, o reclamație, o sesizare sau chiar o propunere, formulată în scris (inclusiv email) și adresată oricărei instituții. Nu e întâmplător că dreptul de petiționare și dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică sunt ultimele două drepturi din cele enumerate în Constituție. Oricare din drepturile de la art. 22 până la art. 50 pot face obiectul unei petiții în baza art. 51; orice petiție poate deveni obiectul unei vătămări în baza art. 52. Astfel, Constituția ne asigură, prin ultimele două drepturi, instrumente de remediere a încălcărilor care privesc toate celelalte drepturi.

E de reținut și faptul că art. 53 nu permite restrângerea exercitării drepturilor și libertăților decât în anumite condiții. Mai exact, nici măcar dreptul de petiționare nu poate fi restrâns dincolo de limitele art. 53.

Care e diferența dintre o petiție și o solicitare?

Art. 31 din Constituție spune că „autoritățile și instituțiile publice au obligația de a informa corect cetățenii cu privire la treburile publice și la problemele de interes personal”. Accesul la informații asigură informarea cetățenilor doar cu privire la treburile publice. Pentru problemele de interes personal, art. 51 din Constituție introduce un concept diferit. E important să reținem că, atunci când ne adresăm unei instituții sau autorități publice, trebuie să facem distincția dintre:

  1. informații care privesc treburile publice sau
  2. chestiuni care privesc soluționarea unei probleme de interes personal.

Dacă vrem să aflăm cât costă construcția unui pod peste râu, care să scurteze drumul către școală, vom folosi o solicitare de acces la informații (în baza Legii 544/2001), dar dacă vrem să obținem autorizație pentru construirea unui pod, vom folosi o petiție. În primul caz, instituția nu trebuie să ne ofere un răspuns special croit pentru nevoile noastre, ci doar copia unei file de buget unde scrie cât costă construcția podului. În al doilea caz, funcționarii instituției trebuie chiar să verifice actele pe care le depunem la dosar, acte din care rezultă că avem cunoștințele, capacitatea, planurile și materialele necesare, după care ne vor trimite un răspuns special croit pe măsura petiției noastre, aprobând sau respingând autorizația de construire.

Dialoghează cu autoritățile

Atât parlamentarii, cât și aleșii locali îți reprezintă interesele și ia decizii în numele tău. Poți să îi scrii alesului tău sau chiar să mergi în audiență să îi spui ce te doare pe tine sau să îl întrebi ce are de gând să facă într-o anumită privință care te interesează. Poate ai vrea ca parlamentarul tău să voteze într-un anumit fel un proiect de lege, ori ca consilierul tău local să știe că e o problemă cu iluminatul stradal în comunitate. În lipsa unui dialog, aleșii noștri nu vor ști cum să ne reprezinte cât mai bine.

Organizațiile internaționale

Așa cum cetățenii se pot asocia în organizații (cum am văzut la libertatea întrunirilor și dreptul de asociere), și statele se pot asocia în organizații internaționale. Așa cum ONG-urile au la bază un act constitutiv cu care merg la judecătorie ca să primească personalitate juridică, la fel și organizațiile internaționale au la bază un acord de voință, care se poate numi tratat, cartă, pact etc. – care conține angajamente pe care statele și le iau unele față de altele pentru atingerea unui scop comun (spre exemplu, menținerea păcii). Activitățile pe care le desfășoară se fac prin organele proprii și se supun normelor de drept internațional.

Cele mai cunoscute organizații internaționale sunt: Organizația Națiunilor Unite (ONU), Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OECD),  Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) sau cele europene și euroatlantice, precum Consiliul Europei (CoE) sau Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Acestor organizații internaționale de drept public li se mai spune și interguvernamentale, pentru că se bazează pe un acord de voință exprimat de guverne și ratificat de parlamente. Dar există și organizații internaționale de drept privat, în care se asociază în mod direct cetățeni din state diferite, fără vreo intervenție din partea guvernelor ori parlamentelor. Printre cele mai cunoscute astfel de organizații sunt: Greenpeace, Amnesty International, Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului, Transparency International sau SOS Satele Copiilor.

Uniunea Europeană se bazează pe un tratat interguvernamental, dar nu este o organizație internațională propriu-zisă. UE este o uniune politică și economică, bazată pe un sistem propriu de reglementări, aplicabile în cele 28 de state membre. Piața unică europeană, politica de securitate comună, politica agricolă, cea de dezvoltare regională sau justiția și afacerile interne, până și zona euro, toate sunt o reflexie a voinței comune celor 28 de state membre cu privire la asigurarea pentru cetățenii lor a celor patru libertăți fundamentale: de mișcare a oamenilor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor.

Justiția

Cum e organizată justiția?

Nimeni nu este mai presus de lege, așa că, în fața justiției, nu contează cât de lung ai părul, câte zerouri are contul în bancă, dacă-ți plac sau nu pisicile sau ce culoare are pielea ta. Pe scurt, justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.  Ea se înfăptuiește doar în instanțe, în numele legii.

 

Cine sunt și ce fac magistrații

Magistrații sunt judecători sau procurori. Ei intră în profesie pe baza decretului de numire semnat de Președintele României. Propunerea pentru numire este făcută de Consiliul Superior al Magistraturii. CSM face aceste propuneri de obicei dintre absolvenții Institutului Național al Magistraturii; propuneri similare se pot face cu privire la alți profesioniști ai dreptului care au o vechime suficientă și parcurg o procedură specială.

Diferența dintre judecători și procurori

Deși judecătorii și procurorii sunt magistrați, există niște diferențe. Judecătorii „împart dreptatea” în instanțe. Procurorii apără ordinea de drept în parchete, cu ajutorul polițiștilor. Astfel, procurorii nu apar de obicei în fața instanței atunci când se judecă dosare de drept civil sau administrativ, ci mai degrabă în dosare de drept penal.

În procesul penal, unde se judecă înfăptuirea unei infracțiuni, procurorul nu este doar avocatul acuzării, ci îndeplinește un rol mai complex. Astfel, el reprezintă interesele generale ale societății, protejând drepturile și libertățile celorlalți cetățeni care nu au suferit în mod direct de pe urma infracțiunii. Procurorii lucrează la o instituție pe nume „parchet”. Există un parchet pe lângă fiecare instanță – fie că e vorba de judecătorie, tribunal, curte de apel sau chiar Înalta Curte.

Art. 124

(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.

(2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

(3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Principiul separației puterilor

Gândește-te la stat și cetățeni ca la o familie și membrii ei. Ca să funcționeze - să aibă ce mânca, o locuință sigură, etc. - membrii acestei familii pe nume România trebuie să se organizeze, așa că își stabilesc, de comun acord, niște reguli care specifică cine ce face. După ce au agreat regulile și au împărțit sarcinile, le trec pe o hârtie pe care o respectă cu sfințenie - aceasta e Constituția. Însă degeaba fac ei reguli dacă nu există cineva care să le și pună în practică și altcineva care să vegheze că ele sunt juste și că se respectă. Gândindu-se la cum să se apuce de treabă, familia decide să se separe în trei grupuri, fiecare cu o misiune clară și independentă de celelalte:
Puterea legislativă (Parlamentul) // Puterea executivă (Guvernul) // Puterea judecătorească (Instanțele)

Forme de asociere

Partid, ONG, SRL, etc.

Constituția României ne garantează tuturor libertatea întrunirilor și dreptul de asociere.
happy1

Ce înseamnă asta?

Libertatea întrunirilor nu se referă la întâlniri romantice, ci înseamnă că strada e a ta și te poți bucura de ea. În funcție de nevoile momentului, libertatea întrunirilor îți garantează faptul că poți organiza diverse acțiuni în spațiul public, atâta timp cât ele se desfășoară pașnic. E libertatea în baza căreia au loc, de pildă, protestele de stradă, mitingurile, demonstrațiile, comemorările, etc.

Poate că vei ieși chiar și tu (cândva) la un protest, nemulțumit fiind de cum merg lucrurile. E dreptul tău să-ți manifești nemulțumirea în public, alături de alți cetățeni. Protestul e un semn al unei democrații sănătoase, căci înseamnă că există cetățeni vigilenți și implicați, care nu se tem să taxeze statul atunci când acesta greșește, este o manifestare concretă a libertății de exprimare.

 

Dacă tot te-ai întâlnit în stradă cu oameni cu care ai viziuni comune despre cum ar trebui să funcționeze societatea, află că aveți dreptul să vă asociați într-un partid politic. Sau poate preferați să vă faceți un ONG - adică o asociație. Dreptul de asociere îți dă voie să te organizezi alături de alți cetățeni în partide, sindicate, patronate și alte forme de asociere (de exemplu o societate comercială).